joi, 4 februarie 2016

Lumea din spatele trăgaciului - Gen. (Rz.) şi diplomat Mihai Corneliu Lungu

Lumea din spatele trăgaciului
( ARTICOL PRELUAT DIN ZIARUL CRISANA - 04.02.2016 )
Mă gândesc mereu cu emoţie la tot ce-am realizat în întreaga mea carieră militară. Am iubit şi iubesc nespus de mult haina militară, onoarea şi demnitatea României, ţara care m-a ocrotit, Ardealul care m-a născut.
Scriu, nu fiindcă vreau, ci din imbold lăuntric irezistibil pentru liniştea cadrelor militare active în rezervă şi retragere, întrucât este o perioadă grea pentru cineva care priveşte în jur cu obiectivitate şi notează ceea ce vede, încercând să împace ceea ce vede, cu ceea ce este demn pentru onoarea României şi a armatei sale. O notă a pledoariei voi păstra şi în viitor. Dar sub niciun motiv nu-mi voi modifica părerile pentru a face acte de complezenţă fie chiar dintr-o greşit înţeleasă bunăvoinţă. 
Raţiunea este însuşirea specific umană. Cu ea suntem înzestraţi aproape toţi. Fără spirit critic, totul rămâne nedesluşit, confuz. După 22 decembrie 1989 ne-am apropiat de adevăr, dar nu l-am descoperit încă pe deplin. O schimbare de regim s-a produs totuşi, într-adevăr, dar nu o revoluţie. Armata a adus victoria poporului român. Realităţile momentan, sunt aşa cum sunt, imprevizibile, enigmatice. Ne-am înşelat adesea. Suntem dezamăgiţi de prestaţia unor "valori" actuale. România nu este guvernată, ci stăpânită. Ţara nu este o junglă! Mlaştina a fost asanată, dar crocodilii n-au fost înlăturaţi. Copiii nu mai sunt ai noştri, ci ai vremurilor noastre. Şcoala nu mai este un sanctuar. Economia se zbate între a fi sau a nu fi. Vasalitatea ţării noastre este evidentă. O simţim. Evoluăm supăraţi.
Europenismul nu trebuie să însemne câtuşi de puţin, renunţarea la specificul naţional, la suveranitatea noastră, ci "aducerea Europei la noi acasă". E timpul să ne întoarcem de la aşa numita "libertate nelimitată" prost înţeleasă la o normalitate europeană. Ani de zile "libertatea românească" a atins cote sub-culturale şi de o vulgaritate uneori de şatră. Un adevărat manelism ideologic. Armata noastră, instituţie fundamentală a statului, total politizată până la 22 decembrie 1989 şi depolitizată după aceste evenimente, vede lucid dificultăţile drumului ales de România, dar are curajul, aşa cum l-a avut în toate ocaziile de ale înfrunta. Are o cadenţă proprie şi ţinând cont de calitatea de membru NATO a României se preocupă pentru a onora acest lucru. Face frecvent analiza nuanţată şi suplă a situaţiei geo-strategice contemporane. Cadenţa armatei nu poate fi pusă de acord cu oamenii nereprezentativi, membri ai unor formaţiuni politice, care au adus România în situaţia în care se află. Se confirmă un mare adevăr. Dacă vrei să ruinezi o ţară, dă-o pe mâna demagogilor. Probabil, aceştia şi-au făcut iluzia că se pot eterniza şi repetă frecvent: Noi când vrem să fluierăm, fluierăm!
Ultima mostră de "maturitate" politică, demisia guvernului Ponta, o sfidare pentru cetăţenii ţării, tot sfidare aducerea din import a unui guvern de "începători", aşa zişi tehnocraţi. Catalizatorii acestei manevre au fost cetăţenii ieşiţi în stradă. Acum 100 de ani Take Ionescu spunea: "Strada nu este ţara". Recepţia nu funcţionează tocmai acolo unde ar trebui să fie perfectă, la preşedinţia ţării: "Guvernul meu" s-a născut cu forcepsul spun românii, dar s-a născut. Primul pas spre o republică prezidenţială s-a făcut! Au venit de nicăieri şi pot merge oriunde, spun cetăţenii, în acest moment deosebit de complicat. Este cel mai crunt război politic din ultimii 26 de ani. Trufia şi orgoliul unor politicieni are o singură măsură: XXXL. Se ţin de mână. Pur şi simplu. Au aceleaşi amprente. Ce desuet! Ce telecinematecă penibilă. Adică mai clar: astăzi vulturii se târăsc, iar râmele zboară. Armata, parte a coloanei vertebrale a României, a suportat de-a lungul anilor, după evenimentele din 22 decembrie 1989, nu numai un profund program de reformă, ci supărătoare "măsuri" din partea celor aflaţi la putere. Prima şi cea mai gravă a fost neglijenţa manifestată prin necunoaşterea celor necesare unui radical program de reformă. După admiterea României în NATO procesul a căpătat un nou contur. Cei care au trebuit să gândească într-o nouă ipostază au considerat că fiind sub umbrela NATO, atribuţiile statului român se diminuează, alianţa va face totul?! Eroare politică de neiertat.
Oare trebuie să ne amintim de armată numai în cazul calamităţilor naturale? Ce sentiment exteriorizează cei care au trebuit să privească în ochii familiilor celor 23 de militari decedaţi în teatrele de operaţii? Aceştia n-au murit la datorie! La datorie se moare pentru România. Au murit din obligaţiile care derivă din calitatea de membru al alianţei. Vicepreşedintele SUA şi secretarul general al NATO cer României să asigure un buget aşa cum s-a angajat la primirea în NATO. Cerere justificată. Reacţia: guvernul Ponta se conformează, dar vine guvernul tehnocraţilor care trec prin hotărâre de guvern la recalcularea pensiilor rezerviştilor. Nu faptul în sine supără cadrele de rezervă şi retragere ci gestul prin care se loveşte în onoarea şi demnitatea celor care şi-au făcut datoria faţă de România cu mare responsabilitate şi patos patriotic. Alături de alte măsuri le consider tendinţe de devalorizare a glorioasei armate române.
În calitate de comandant suprem al armatei de ce tace preşedintele României?
Armata activă şi rezerviştii n-au cunoscut, nu cunosc şi nu vor cunoaşte niciodată starea înfrângerii. O ştie prea bine pe cea a victoriei.
Sunt cunoscute de-a lungul istoriei sacrificiile uriaşe în misiunile de apărare a independenţei, suveranităţii şi integrităţii României precum şi a ordinii constituţionale. Rămân memorabile bătăliile din Primul Război Mondial, mărturie "Pe aici nu se trece", şi nu s-a trecut, din Al Doilea Război Mondial "Nici pe aici nu se trece" şi nu s-a trecut, victoria acţiunilor din decembrie 1989, lovitura decisivă pe care a dat-o armata română. În zilele noastre "Nu acordăm niciun minut duşmanilor României interni sau externi". Arma armatei nu este emoţia. N-are nici momente de relaxare nici emoţionale. N-am fost şi nici nu vom fi vreodată cântăreţi de poezie politică. Nu face nimic cu umilinţă. Nu admite zâmbete de complezenţă. Este eternă. Trebuie să te uiţi în sus indiferent cine eşti, cât de înalt eşti, ca să poţi simţi măreţia armatei române. Dacă ţi-e bine cu o armată puternică, cu un spirit al responsabilităţii, al onoarei şi demnităţii României, atunci respect-o, dacă ţi-e greu, cheam-o! Militarii şi-au scris numele pe vecie pe stânca neamului românesc - Mihai Viteazu - simbolul existenţei şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri.
"Pentru cine bat clopotele"......... în România? s-ar întreba Ernst Hemingway. Răspunsul este în trecutul milenar, în iluştrii oameni ai neamului nostru. Un răspuns falnic. În calitate de general în rezervă al Armatei Române îmi permit o întrebare pe care o adresez cu multă dragoste şi condescendenţă orădenilor, cititorilor ziarului Crişana: "De ce ne mor albinele"? Eu simt răspunsurile pertinente ale fiecăruia. Vă trădează ritmul bătăilor inimii. Gesturile de reverenţă ale armatei române sunt adresate poporului român, Parlamentului României. Acolo trebuie să fie Olimpul. Îmi plac românii mei. Zâmbesc frumos.

Cu înaltă consideraţie,
Gen. (Rz.) şi diplomat Mihai Corneliu Lungu
Fost Inspector General al Armatei Române