Armata Română – mândrie naţională şi umilinţă totală

Televiziunile comerciale din România anunţă în forţă de câteva zile că vom sărbători joi, pe 25 Octombrie 2012, ziua în care Armata Română a eliberat ultimul „bulgăre” de pământ, redându-ne integritatea teritorială şi suveranitatea naţională. În peisajul mediatic, ştirea este total idioată şi obtuză, încercarea de a evita cu orice preţ cuvântul „brazdă” folosit pentru aceeaşi ştire de către presa comunistă, conducând la o sintagmă dezastruoasă din punct de vedere mediatic. Este de la sine înţeles că ostaşii români nu au stat să elibereze rând pe rând, bulgării de pe fâşia arată de frontieră. în acest sens sintagma presei comuniste „ultima brazdă”, fiind mult mai reuşită, decât tâmpenia cu „bulgărele de pământ”.

În realitate, nu vom sărbători pe 25 Octombrie 2012, denumirea de „Minister al Apărării Naţionale” a fost luată abia în anul 1932, fiind schimbată denumirea Ministerului de Război înfiinţat în 1862, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin contopirea Ministerelor de Război de la Iaşi şi Bucureşti. În consecinţă, Ministerul Apărării Naţionale funcţionează cu actuala denumire,

doar de 80 de ani şi nicidecum de 150 de ani, aşa cum trâmbiţează unele televiziuni, neobişnuite să respecte adevărul istoric şi să respecte publicul printr-o prestaţie profesională corectă. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat într-adevăr, o perioadă în care organizarea Armatei Naţionale Moderne a fost făcută cu responsabilitate şi profesionalism. Domnitorul Cuza a asigurat un cadru juridic amplu modernizării armatei: la 27 noiembrie 1864 a fost adoptată Legea de organizare a puterii armate, care consacra principiul naţiunii înarmate; la 5 decembrie 1864 s-a adoptat Legea de recrutare, care fixa durata serviciului militar şi lărgea raza de recrutare; alte legi au vizat îmbunătăţirea statutului cadrelor militare (Legea ierarhiei militare, Legea de înaintare – 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor – 1864, Regulamentul soldelor –1863 şi al pensiilor – 1865. În 1860 a fost adoptată „Legea pentru instrucţiunea, exerciţiul şi disciplina Armatei Principatelor Unite ale României”. Încă din 1860, au luat fiinţă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie, care se adăugau celor două existente şi primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie existente au fost întrunite într-un regiment de artilerie, luându-se totodată măsuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase”. Prima navă fluvială militară, cu numele de „România” a fost lansată la apă în 1860, la Giurgiu. În anul 1865, armata permanentă avea un efectiv de 19 365 de oameni, iar trupele teritoriale, un efectiv de 24 548, în special prin înfiinţarea de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme. Pentru întărirea Armatei a fost înlocuit vechiului sistem de recrutare, stabilit prin „Regulamentul organic” şi adoptarea în 1864, a noii legi pentru recrutarea armatei, prin care serviciul militar devenea obligatoriu pentru orice cetăţean, durata acestuia fiind de patru ani în activitate şi doi ani în rezervă. Se poate spune că în această perioadă, Armata a reprezentat o adevărată mândrie naţională pentru toţi românii, faţă de dezvoltarea şi organizarea organismului militar naţional.

Istoria Armatei Române este încărcată de jertfă şi eroism. Nimeni nu poate contesta existenţa statului român actual fără de prestaţia eroică a Armatei Române în diverse perioade ale istoriei naţionale. Atunci când a fost nevoie ca pământul ţării să fie apărat, sute de mii de ostaşi au înroşit pământul cu sângele lor, lăsându-şi oasele să putrezească prin sute de cimitire necunoscute. Acesta este un motiv suficient de puternic pentru ca Armata Română să fie „sfântă” pentru toţi fiii acestui neam. Constatăm cu regret că evoluţia instituţională a Armatei în ultimii 150 de ani, reprezintă de fapt o involuţie, ceea ce duce la concluzia nedorită, că toate generaţiile de conducători ai ţării care l-au succedat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, nu şi-au făcut datoria deplină, faţă de organismul militar. În cele două conflagraţii mondiale, jertfa Armatei Române a fost în jur de 1.000.000 de morţi, s-ar putea spune, o jertfă necesară pentru apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale. Câţi dintre contemporanii noştri actuali mai recunosc importanţa acestei jertfe? „Glorie eternă”, au rămas doar două cuvinte fără încărcătură morală, fără a mai reprezenta un vector motivant pentru statutul actual al Armatei. Din „mândrie naţională” şi obiect de admiraţie publică, Armata a devenit, mai ales în ultimii 20 de ani ai falsei democraţii româneşti, doar o nedorită unealtă. Există trei „viermi” care contribuie la erodarea instituţiei Armatei Naţionale: diluarea sentimentului de patriotism, mercenariatul şi globalizarea. Pe fondul globalizării, care a cooptat în hora ei şi România, diluarea sentimentului patriotic este evidentă însuşi cuvântul „patriotism”, pătrunde cu greu în limbajul public actual, deoarece mai există „capete – pătrate”, care consideră că acest cuvânt ar fi fost inventat şi folosit doar de către Nicolae Ceauşescu. Legea pentru recrutarea Armatei, prin care serviciul militar devenea obligatoriu, adoptată de Alexandru Ioan Cuza în 1864 a fost abrogată după Revoluţia din Decembrie 1989, fiind înlocuită cu mercenariatul, care exclude din start motivaţia patriotică. În această situaţie, ar fi fost necesar ca implementarea mercenariatului, ca sistem de recrutare a tinerilor, să fie ranforsată din start, cu o doză sporită de patriotism. Mai precis, selecţia ar fi fost necesar să fie făcută în urma unei testări psihologice, care să evidenţieze existenţa acestui sentiment patriotic. Doar motivaţia banului în sine, nu este suficientă pentru renaşterea unei noi armate, în baza unor alte principii. Armata actuală se „remarcă” prin două trăsături fundamentale, care au apropriat-o de graniţa derizorului: este „ciopârţită” la maxim şi nu are în „etos” – aşa cum îi place să se exprime domnului Ministru Corneliu Dobriţoiu! – doza de patriotism care dă strălucire, onoare şi glorie unei armate naţionale. „Ciopârţirea” Armatei Române, denumită în mod voalat şi diabolic, „restructurare”, a început odată cu emiterea pe 07 iulie 1998, a cinicei Ordonanţe de Urgenţă nr. 7/1998, ale cărei prevederi neconstituţionale au decimat într-o perioadă de zece ani, Armata Română. Ordonanţa necesară decimării Armatei a fost semnată la ordin occidental, de către fostul Prim-ministru Victor Ciorbea, care în prezent se erijează în cel mai mare apărător al legilor şi al democraţiei din România.

Printr-o scoatere la pensie forţată, au fost distruse carierele militare a peste 30.000 de cadre militare active, care au fost obligaţi să plece în aşa-zisa „viaţă civilă”, unde i-au aşteptat privaţiuni inimaginabile, dezonoarea şi pierderea demnităţii. S-a încercat o reconversie profesională a acestor oameni, eşuată prematur, care a reuşit să integreze în viaţa activă, mai puţin de 1.000 de cadre militare. Până la urmă, a rămas aşa cum a vrut Occidentul şi cum au executat fără nicio responsabilitate guvernanţii: destine omeneşti distruse şi mii de familii aruncate în deznădejdea sărăciei, incapabile să-şi ducă traiul zilnic datorită pensiilor mizerabile. Nici pe occidentali, nici pe Victor Ciorbea, nu îi doare sufletul de drama prin care a trecut Armata României. Actuala Armată Română, aşa cum se prezintă ea la ceas aniversar, este doar o umbră palidă a armatei din trecut, care prin jertfa ei ne-a lăsat moştenire această ţară. A rămas ca şi aspect pozitiv, doar gradul ridicat de încredere al populaţiei în această instituţie fundamentală a statului. În spatele glazurii subţiri şi mincinoase în care este îmbrăcat în prezent sistemul militar de către guvernanţi, se ascunde faţa hidoasă a sărăciei şi a mizeriei. Actuala Armată a României este prost dotată, prost echipată şi prost hrănită. Desigur că guvernanţii nu vor recunoaşte niciodată acest adevăr. Toate achiziţiile majore din Armată au fost făcute în funcţie de interese clientelare şi nu de interese reale ale sistemului militar.

La 150 de ani de existenţă a Ministerului de Război, regăsim aceeaşi politicieni ipocriţi care se decorează între ei, pentru „modernizarea” Armatei. Foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, au primit ieri „Emblema de Onoare a României cu însemn de pace” pentru contribuţia adusă în timpul mandatelor executate la modernizarea Armatei. A fost uitat faptul că, exact în timpul mandatelor celor doi Preşedinţi, a fost decimată cu inconştienţă şi cinism Armata României, pentru a fi satisfăcută voinţa NATO. Pentru această „ciopârţire” fără precedent a Armatei Române, cei doi foşti Preşedinţi ar fi meritat mai degrabă un „ blam” public şi obligaţia de a prezenta scuzele de rigoare, pentru incompetenţa prestaţiei politice şi profesionale. Ne prezentăm la această sărbătoare, într-o postură de epigoni cvasi-perfecţi, promovând în spaţiul public cuvinte mincinoase care seamănă cu nişte gogoşi umflate : „Onoarea Armatei”, „simbol naţional”, „ mândrie naţională”, „factor de stabilitate”, care nu mai reprezintă nici pe departe, actuala stare în care se află Armată Română. Cât despre actualul Ministru al Apărării Naţionale, Generalul Corneliu Dobriţoiu, creează impresia că nu ar fi fost niciodată general al Armatei Române. Pare speriat, umil şi nu scoate niciodată pieptul în faţă, pentru a te privi în ochi, ca un adevărat militar. Are o „placă” veche, pe care o pune mereu la „ patefonul” public şi care scârţâie îngrozitor: „Armata este săracă şi nu dispune de fondurile financiare necesare!”. Iată ce îi spunea domnitorul Alexandru Ioan Cuza Ministrului de Război din acea vreme: „Completaţi cadrele, îngrijiţi de echipament şi, dacă este nevoie, treceţi chiar şi peste cifra bugetară”. Ce spuneţi despre acest lucru, domnule Ministru Corneliu Dobriţoiu? Cunoaşteţi şi acest posibil display al Armatei Române?

Scris de : Teodor Seran 2012-10-25 08:07

UN ARTICOL PRELUAT DIN COTIDIANUL ONLINE ”ZIUA VECHE.RO”