vineri, 16 august 2013
UN ARTICOL PRELUT :
Autorităţile batjocoresc fără jenă eroii naţionali
Gen. mr. (r) Marin Lungu, eroul filmului "Prea mic pentru un război atât de mare",
despre marea sa dramă
Intrată
de câteva decenii în limbajul uzual curent, sintagma „prea mic pentru
un război atât de mare” este, la origini, titlul unui film românesc din
1969, regizat de Radu Gabrea, având drept protagonist un copil care, în
timpul celui de al II-lea Război Mondial, săvârşeşte o suită de fapte
eroice deosebite, care fac din el – în chip absolut meritat, de altfel –
un autentic erou naţional. Scenariul filmului era inspirat din viaţă:
micul erou a existat cu adevărat. Înrolat încă de la 7 ani copil de
trupă pe lângă Regimentul 40 din cadrul Diviziei a 9-a de infanterie
Mărăşeşti de la Medgidia, judeţul Constanţa, a „făcut frontul”,
participând alături de mai vârstnicii săi camarazi la eliberarea
României, Ungariei şi Cehoslovaciei. În martie 1945 a descoperit un
important depozit de armament german şi a adus informaţii de excepţie
despre inamic Armatei Române. Prins în timpul unei alte misiuni
îndrăzneţe, a fost închis într-un lagăr de război nazist, de unde a fost
eliberat de trupele ruseşti şi de o grupare de partizani cehi şi
slovaci care acţionau în acea zonă a frontului de vest. Rănit şi
traumatizat, cu vorbirea grav afectată, a fost internat într-un spital
al Crucii Roşii Internaţionale din apropierea oraşului Brno şi predat
ulterior, în iulie 1945, ultimului lot de militari români care revenea
în ţară. Sutele de kilometri
ai istovitorului drum de întoarcere Brno-Bucureşti le-a parcurs mai
mult pe jos. Pentru actele sale de bravură a fost înaintat în mod
excepţional la gradul de caporal când nu împlinise încă 10 ani şi
decorat cu patru medalii de război de ilustre personalităţi militare
aflate la comanda Armatei a IV-a Română în anii 1944-1945.
Micuţul
caporal-erou de odinioară se numeşte Marin Gh. Lungu, are acum 77 de
ani şi este general maior (r.). L-am revăzut de curând; chipul îi era
umbrit de o mâhnire adâncă.
Sunt
tentat să răspund cu o glumă amară: mulţumesc lui Dumnezeu, rău! De
aproape 15 ani duc o luptă surdă şi disperată cu răutatea unor oameni,
cu birocraţia unor instituţii şi cu indiferenţa unor politicieni care,
prin eforturi conjugate, au reuşit să mă priveze de un drept elementar:
acela de a avea un acoperiş decent deasupra
capului.
Vreţi
să spuneţi că dumneavoastră, veteran de război care şi-a vărsat sângele
pentru ţară, n-aveţi în momentul de faţă o locuinţă?
Întocmai.
De doi ani dorm pe duşumea, în apartamentul de două persoane al fiicei
mele, unde trebuie să ne descurcăm cum putem într-un spaţiu liliputan nu
mai puţin de cinci locatari.
De necrezut! Şi cum aţi ajuns în această situaţie greu de imaginat?
Pe
scurt, lucrurile s-au petrecut astfel: am locuit timp de mai mulţi ani
cu chirie într-un apartament de casă naţionalizată situată în Strada
Costache Negri nr. 12. În 1996, în baza prevederilor Legii nr. 112/1995,
am cumpărat de la statul român acel apartament. Peste numai doi ani, o
persoană cu numele Dana Moisescu, care se pretindea soţia strănepotului
proprietarului, a revendicat imobilul format din trei apartamente.
Menţionez că petenta nu numai că nu avea
nici un fel de calitate procesuală, dar nici nu a prezentat în instanţă
vreun act de moştenire cu care să-şi susţină cererea de retrocedare. Cu
toate acestea, încă de la primul termen, a obţinut, la Secţia a IV-a
civilă a Tribunalului Bucureşti, o sentinţă favorabilă prin care a
devenit proprietara întregului imobil.
Au
urmat 15 ani de hărţuială judiciară, cu zeci de înfăţişări în procese
civile deschise de Dona Moisescu la trei instanţe diferite. În luna
iunie 2008, am fost evacuat din locuinţă prin executare silită. Mai
exact, am fost aruncat în stradă cu toată agoniseala dintr-o viaţă.
Noroc că era vară, aşa încât, după două luni de depozitare sub cerul
liber, am mai putut salva câte ceva din bunurile deţinute, deşi cea mai
mare parte dintre ele au fost deteriorate de ploi şi intemperii.
Dar
cum astea probabil nu erau de-ajuns, am mai primit o lovitură: n-am
putut recupera niciun
leu din suma pe care am plătit-o statului român la cumpărarea, în
condiţii de deplină legalitate şi cu perfectă bună credinţă, a
apartamentului. Faptul este cu atât mai revoltător cu cât articolul 50,
alin. 1 din Legea nr. 10/2001 stipulează clar şi fără dubii dreptul
cumpărătorului de a fi despăgubit, şi anume la preţul de piaţă al
imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Dar pentru judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti n-a contat ce
scrie legea: ei au dat o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care
cererea mea de restituire a unor bani care mi se cuveneau a fost
respinsă.
Ce să înţeleg de
aici? Că justiţia e oarbă? Că obligaţia de a aplica legea în mod egal
şi nediscriminatoriu este facultativă? Că dreptatea e doar vorbă-n vânt
sau praf colorat aruncat în ochii proştilor la ocazii festive sau în
campanii electorale? Parcă aşa se chema o alianţă
politică recentă, Drepate şi Adevăr, nu?! Care dreptate? Care adevăr?
Dar
ştiţi ce mi se pare peste măsură de ciudat, ca să nu zic de-a dreptul
scandalos? Că aceeaşi justiţie – ba chiar aceiaşi judecători care a(u)
nesocotit prevederile legii, refuzându-mi mie un drept cuvenit ca nu
cumva, Doamne fereşte, să păgubesc statul cu o sumă deloc împovărătoare
pentru buget, a(u) renunţat, dimpreună cu acelaşi stat, reprezentat de
Ministerul Finanţelor, la o sumă incomparabil mai mare exact în aceeaşi
speţă. Concret: instanţele nu numai că au atribuit nejustificat unor
impostori un imobil plus circa 1200 mp de teren aferent, dar au
abandonat cu nonşalanţă partea de 70% din valoarea lor care, conform
legii, revenea statului dat fiind faptul că era vorba despre o moştenire
declarată vacantă. E normal ca Ministerul Finanţelor să se comporte
ca-n zicala populară: scump la tărâţe şi ieftin la făină?!..
Întreb, nu dau cu parul...
Domnule
Marin Lungu, şi uimirea, şi amărăciunea dumneavoastră sunt de înţeles.
Totuşi, după ce aţi fost aruncat pe drumuri împreună cu familia, nu
v-aţi adresat autorităţilor care aveau datoria – morală, măcar – de a
găsi o soluţie pentru ca un general-erou al Armatei Române, un veteran
de război să nu decadă în postura umilitoare de homeless, de om fără
adăpost?
Ştiţi cum e –
sau, mă rog, cum a ajuns – treaba asta cu erou, veteran de război şi
aşa mai departe? V-o spun cu durere şi cu tristeţe: vorbe, vorbe,
vorbe... Sloganuri bune de declamat la adunări festive, la aniversări
sau comemorări, de Ziua Armatei ori a Independenţei când ţara întreagă
vede la televizor nişte bătrâni înveşmântaţi în uniforme, cu piepturile
încărcate de decoraţii plătite cu sânge cărora li se flutură pe dinainte
cuvinte frumoase – sacrificiu,
recunoştinţă, datorie faţă de patrie, onoare militară, eroism –, iar ei
le ascultă cu emoţie, în poziţie de drepţi, sperând şi crezând (sau,
măcar, vrând să creadă) că aceia care le rostesc sunt sinceri şi
pătrunşi de adevărul lor. Din păcate aceste momente vibrante şi
înălţătoare au o durată scurtă – o oră, două, o zi... După care se
întinde pustiul celorlalte 360 zile ale anului în care veteranii şi
eroii redevin nişte bieţi oameni plini de boli şi suferinţi, cum spunea
poetul Adrian Păunescu, cu problemele lor de fiecare clipă, cu grijile
şi nevoile lor cotidiene, siliţi să bată pe la fel de fel de uşi, să
stea la cozi pe la diverse ghişee sau să lustruiască holurile
tribunalelor în căutarea dreptăţii. Şi nu o găsesc întotdeauna.
Mă
las deoparte pe mine, dar vreau să vă spun că şi alţi camarazi de arme
au devenit victime ale acestei sălbatice stihii a retrocedărilor de
proprietăţi imobiliare din care mulţi s-au înavuţit fără temei şi fără
ruşine. Vă dau numai două exemple: generalul Traian Rotaru şi colonelul
Manu Rominet au fost expulzaţi din locuinţe la vârsta de 90 de ani. Vă
puteţi imagina ce-a fost atunci în sufletele lor? Şi vă asigur că nu
sunt singurii care au trăit această dramă.
Dar
să revin la întrebarea dumneavoastră. Bineînţeles că am făcut tot
posibilul să găsesc o rezolvare pentru situaţia în care n-aş fi crezut
niciodată că voi ajunge. M-am adresat cu memorii şi petiţii la toate
forurile – civile şi militare – abilitate, de la preşedintele României,
prim-miniştrii Guvernului şi miniştrii de resort, la Primăria Capitalei,
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Comisiile pentru Apărare şi Ordine
Publică ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, celor două Comisii
Juridice ale Parlamentului, ba chiar în mai multe rânduri fiecăruia.
Rezultatul este că nici în ziua de astăzi nu am o locuinţă.
Ce
s-a întâmplat, practic? N-aţi fost ascultat, memoriile dumneavoastră au
fost ignorate, vi s-a închis uşa în nas, aţi fost dus cu vorba?
Câte
ceva din toate. Nu pot spune că toţi s-au purtat la fel, însă inclusiv
iniţiativele celor care au dovedit înţelegere şi bunăvoinţă în a mă
ajuta au intrat, până la urmă, într-un malaxor lacom al birocraţiei care
le-a înăbuşit din faşă, de cele mai multe ori. M-am trezit într-un
vârtej ameţitor de amânări, pasări de la unul la altul, promisiuni
neonorate, căutări de nod în papură şi altele de acelaşi soi, care m-au
dus la exasperare, m-au epuizat fizic şi m-au prăbuşit moral. Efectiv,
după ani întregi de zbateri zadarnice, sunt disperat: nu mai ştiu ce să
fac, la cine să apelez şi cui să mă plâng.
Apropo
de titlul filmului al cărui scenarist aţi fost: am
ajuns la concluzia tristă că şi acum, la etatea mea, sunt încă o dată
prea mic pentru un război atât de mare. Lupta cu nedreptatea, cu
nepăsarea, cu răutatea şi, nu o dată, cu prostia şi rea-credinţa poate
fi la fel de crâncenă ca bătălia de pe un front militar. Poate că în ea
nu-ţi afli moartea, dar, uneori, ajungi să ţi-o doreşti...
Domnule general, povestiţi-ne, vă rog, câteva episoade din acest deprimant război al nervilor şi nu numai al nervilor.
Pentru
soluţionarea problemei mele locative, în anul 2006, senatorii Varujan
Vosganian, Dan Voiculescu, Mihai Popescu, Gheorghe Funar, cărora li s-au
alăturat şi alţi parlamentari, au iniţiat un proiect de lege privind
„atribuirea unei locuinţe (casă sau apartament, cu titlu de proprietate,
în compensaţia celei restituite) celui mai tânăr veteran de război,
erou al Armatei Române, decorat cu patru mealii de război şi
supravieţuitor al lagărului nazist”. Actul normativ a fost adoptat în
2007 atât de Senat, cât şi de Camera Deputaţilor, dar preşedintele
Traian Băsescu n-a promulgat-o, ci a trimis-o, pentru formularea unui
punct de vedere, Curţii Constituţionale. Aceasta a declarat-o, nici mai
mult nici mai puţin, decât neconstituţională, aşa că totul a rămas la
stadiul de bune intenţii.
În
această situaţie, am ajuns cu Guvernul României la o înţelegere prin
care acesta se angaja să transfere un apartament din fondul locativ al
RA-APPS la Primăria Capitalei, de unde, în conformitate cu prevederile
Legilor nr. 10/2001 şi 303/2007, aş fi avut posibilitatea să-l cumpăr în
rate cu un avans de 5%. În acest sens, a fost aprobat un memorandum
(nr. 5/4522/13.08.2008) semnat de prim-ministrul de atunci, Călin
Popescu Tăriceanu, prin care mi se atribuia, cu titlu de „locuinţă
socială”, un apartament de patru camere situat pe
Str. Alexandru Constantinescu nr. 46-48. Până la trecerea lui în
patrimoniul Primăriei Capitalei, chiria şi cheltuielile de regie urmau
să fie suportate de Guvern. Am primit asigurări că transferul va fi
efectuat în maximum o lună-două.
A
trecut însă un an şi două luni, iar apartamentul nici gând să treacă la
Primărie. De ce? Pentru că, după părerea conducerii RA-APPS, prin acest
transfer, generalul Marin Lungu se îmbogăţea pe seama instituţiei
respective (?!). Nu mai spun că, întrebându-l pe domnul Gabriel Surdu,
directorul general al RA-APPS, de ce nu se respectă Hotărârea de Guvern,
am primit un răspuns total ireverenţios şi a trebuit să suport tot
felul de consideraţii exprimate într-un argou de mahala la adresa
Secretariatului General al Guvernului pentru motive care îmi scapă.
Partea
ce mai neplăcută din povestea asta urâtă, însă, abia acum urmează: am
fost obligat să suport din
buzunarul propriu costurile chiriei şi întreţinerii pe cele 15 luni cât
am folosit „locuinţa socială” primită. Iar buzunarul nu era doldora de
bani, pentru că, aşa cum am mai spus, nu am reuşit să recuperez nimic
din suma care mi se cuvenea după ce am fost dat afară din locuinţa pe
care o cumpărasem legal de la statul român! Luxul de a locui un timp
într-un apartament pus la dispoziţie „gratuit” m-a costat vreo 520 de
milioane de lei vechi. Am fost nevoit să părăsesc locuinţa în cauză
pentru că cheltuielile pe care le presupunea îmi depăşeau cu mult
posibilităţile financiare.
Să
mai spun ceva, în context, şi despre modul în care am fost tratat la
Secretariatul General al Guvernului de şefa instituţiei, doamna Daniela
Andreescu? Despre asigurarea ei fermă că va găsi o soluţie locativă
pentru mine, asigurare care s-a dovedit un simplu basm de adormit
copiii?! Nu cred că mai are vreun rost... Aşa
cum fără rost ar fi să amintesc despre nenumăratele păcăleli, amânări,
fandări şi duceri cu vorba de care am avut parte pretutindeni unde am
apelat.
Şi toate astea –
reţineţi! – în condiţiile în care hotărârea-memorandum din 2008, semnată
de premierul Tăriceanu, este şi acum în vigoare, fiind reactualizată
ultima oară pe 6 martie 2013 şi însuşită, pe rând, de toţi
prim-miniştrii care s-au succedat la Palatul Victoria: Emil Boc, Mihai
Răzvan Ungureanu, Victor Ponta.
Mă
străduiesc să-mi păstrez cumpătul şi să-mi controlez vorbele, dar cum
altfel decât o batjocură poate fi calificat gestul Primăriei Capitalei
de a-mi repartiza, în iulie 2010, un apartament într-un bloc care va fi
dat în folosinţă abia în noiembrie-decembrie 2011? Poate găsi cineva o
justificare pentru faptul că între data aprobării (1 martie 2010) şi
data emiterii repartiţiei (iulie, acelaşi an) se întinde un
inexplicabil interval de aproape cinci luni? Dar pentru trambalarea şi
nervii provocaţi de schimbările de la numărul 1 la numărul 4 şi
viceversa sub pretextul ridicol că numerotarea apartamentelor s-a făcut
greşit, de la stânga la dreapta, şi nu de la dreapta la stânga, cum ar
fi fost, chipurile, corect. Iar aceasta doar pentru ca locuinţa
atribuită iniţial mie să poată fi ocupată de o funcţionară de la
Primărie.
În apartamentul
cu care a trebuit să mă mulţumesc eu nu m-am putut muta, de fapt,
niciodată pentru că avea mari deficienţe de construcţie şi probleme
grave la instalaţiile sanitare fiindcă fusese vandalizat şi se prezenta
într-un hal fără de hal. Am încercat să remediez ce se mai putea, iar
această nouă distracţie m-a mai costat câteva zeci de milioane.
În
răstimp de doi ani presăraţi cu tracasări şi piedici de tot felul, am
fost silit să stau săptămână de săptămână
– iar, câteodată, chiar zi de zi – pe coridoarele Primăriei Capitalei
şi pe la felurite uşi pentru a ajunge să vorbesc, preţ de câteva minute,
cu Primarul General. N-am reuşit. Am avut, totuşi, noroc, dacă noroc se
poate numi ceea ce s-a întâmplat ulterior. De Ziua Naţională, pe 1
Decebrie 2011, am fost invitat, împreună cu alţi veterani de război, la
recepţia oferită de Preşedintele României şi abia aici am izbutit să-l
abordez pe primul edil al Capitalei şi să-l informez succint despre
situaţia în care mă aflam.
Mi-a
fixat o zi şi o oră de audienţă la cabinetul domniei sale, unde i-am
explicat în detaliu toată tevatura juridico-administrativă în care
înnotam de atâţia ani. Şi-a cerut scuze pentru modul în care fusesem
tratat şi m-a asigurat că în două-trei zile problema locuinţei mele va
fi soluţionată. Au trecut două-trei săptămâni şi... nimic.
Am
revenit la cabinetul
domnului Sorin Oprescu, unde am lăsat două memorii la care, în fine, am
primit răspuns. Din păcate, unul negativ: direcţia Spaţiului Locativ de
la Primăria Capitalei îmi notifica faptul că nu are nicio posibilitate
de a-mi rezolva situaţia imobiliară. Disperat, am intervenit la
Parlament şi la Ministerul Administraţiei şi Internelor, unde un domn
subsecretar de stat mi-a comunicat că a vorbit cu domnul primar general,
care i-a promis că-mi va pune la dispoziţie două locaţii din care să-mi
aleg. Au mai trecut trei săptămâni, am apelat din nou la subsecretarul
de la Administraţie şi Interne, care l-a re-contactat pe domnul Oprescu.
Acesta l-a asigurat că a dat dispoziţie oamenilor din subordine să se
ocupe de caz cât mai urgent posibil. Nu ştiu ce înţeles are cuvântul
„urgent” în limbajul administraţiei Capitalei pentru că, iată, s-au
scurs de atunci doi ani, dar n-am mai auzit nimic despre cele două
locaţii cu
care am fost amăgit.
Domnule general, de circa un an avem un alt cabinet, un alt prim-ministru şi promisiunea unui alt mod de guvernare...
Să
ştiţi că am nutrit o mare încredere că, după schimbarea puterii, va
urma şi o schimbare fundamentală a manierei în care funcţionează
instituţiile statului. În virtutea acestei încrederi i-am înaintat
noului premier, domnul Victor Ponta, trei memorii în care înfăţişam
odiseea mea locativă, solicitând sprijin în rezolvarea dificilelor
probleme cu care mă confrunt de atâţia amar de ani. Cu părere de rău
trebuie să vă spun că n-am primit răspuns la niciunul dintre ele. Ştiu,
ţara trece prin momente grele, admit că sunt chestiuni arzătoare la
ordinea zilei, iar pe agenda de lucru a premierului sunt lucruri
importante, dar parcă eu reţin că în campania electorală ni se vorbea
despre o guvernare pusă în slujba oamenilor, dedicată nevoilor şi
problemelor lor. În fine...
Neavând
de ales, am coborât puţin ştacheta solicitărilor, adresându-mă domnilor
Radu Stroe, ministrul Afacerilor Interne şi domnul Mircea Duşa de la
Apărare. La intervenţia lor, am fost primit de doi adjuncţi ai domnului
Ion Moraru, Secretarul General al Guvernului. Ambii mi-au dat dreptate,
mi-au confirmat că, într-adevăr, hotărârea-memorandum din 2008 este încă
în vigoare şi că nu înţeleg cum de nu a fost dusă la îndeplinire. Mai
mult, unul dintre dânşii mi-a spus că în câteva zile problema mea
locativă va fi rezolvată. Se întâmpla în ianuarie anul acesta, iar de
atunci toate încercările mele de a mai lua legătura – fie şi doar
telefonic – cu vreunul dintre ei au fost sortite eşecului. Aşa cum, de-a
lungul timpului, s-au soldat cu eşec numeroasele mele tentative de a
accede în faţa domnului Ion Moraru, Secretarul General al Guvernului,
omul către care erau
direcţionate toate memoriile mele, la care n-am primit niciodată vreun
răspuns. Dar încă îl aştept, fiindcă ştiţi cum se spune: speranţa moare
ultima. Iar eu mă încăpăţânez să sper că un erou al neamului, un veteran
de război, un om care a presărat cu sânge drumul eliberării României şi
altor ţări, un supravieţuitor al lagărelor naziste merită de la patria
lui ceva mai mult decât nedreptate, indiferenţă şi dispreţ.