Sent. civ. nr.
1128/6.02.2012 a Tribunalului Bucuresti, sectia a VIII-a. Semneaza hotararea:
Judecător, în dezacord cu practica secţiei, Cecilia Jabre
27 February 2012 - Cecilia JABRE
|
Titlul sugereza o oarecare infatuare, dar numai pentru
neinitiati, caci cunoscatorii stiu ce presupune a fi in dezacord cu
practica, mergand de la seminarizarea fortata a judecatorului nealiniat si prin
urmare nestiutor de carte, pana la valuri de casari imputabile si sanctiuni
disciplinare, interdictia de promovare etc.
Acestea ar fi de mentionat, fie si pentru cei mai putini
sensibili, caci ceilalti sufera probabil si de pe urma ocheadelor cu talc …ca
doar…cine se crede el/ea? Indrazneste sa nu ii fie teama? Sau, nu cumva, Doamne
apara si pazeste, sa ii pese? De neiertat.
Deci, departe de gandul infatuarii, titlul a fost inspirat de un
(sper, doar) zvon, si anume am auzit ca exista instante in tara unde hotararile
se semneaza exact asa: Judecator, in acord cu practica sectiei, X.Y.
In materia recalcularii pensiilor de serviciu ale militarilor si a
celorlaltor categorii de pensii asa zis „speciale”, indeobste cunoscute sub
numele de pensii nesimtite, la Tribunalul Bucuresti exista doar doua complete
care anuleaza deciziile de recalculare cu consecinta mentinerii in plata a
pensiilor de serviciu, iar la Curtea de Apel Bucuresti, doar un complet, care
si acela se pronunta in majoritate, nu in unanimitate.
Asadar, avem doar patru judecatori, care au citit bine, si cu
bine, noile abateri disciplinare. Coincidenta sau nu, ei provin toti de la
Judecatoria sectorului I Bucuresti. Sa fie spiritul domnului profesor Piperea,
care a functionat la aceeasi instanta acum 15 ani, vreme de 3 luni? Dupa cum a
treia sfera a universului, compusa din constelatii si galaxii, stele pitice si albe
si izvoarele vesnice de hidrogen sunt reglate de spiritul profesorului Hoyle?
Nu stim.
Ne vom margini la a reproduce continutul considerentelor propriu
zise, actiunea si intampinarea fiind mult prea voluminoase, iar problema de
drept dedusa judecatii, cunoscuta.
* * *
“Analizand probele administrate in ceea ce priveste fondul
cauzei, instanta constata:
Reclamantii sunt beneficiarii unor pensii de serviciu
calculate in baza Legii nr. 164/2001, astfel cum rezulta din decizile de la
dosar emise de parat.
In baza Legii nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale
reclamantilor au fost transformate in pensii in sensul Legii nr. 19/2000
(pensie contributiva), paratul emitand o serie de decizii de recalculare
(deciziile nr. 33848/22.12.2010, nr. 88297/31.12.2010, nr. 32658/31.12.2010,
nr. 80311/31.12.2010, nr. 97625/1.01.2011, nr. 80602/31.12.2010, nr. 86056/30.12.2010,
nr. 41660/31.12.2010, nr. 73885/31.12.2010, nr. 42382/31.12.2010), prin care a
diminuat pensiile in diferite cuantumuri.
Reclamantii nu contesta corecta aplicare a Legii nr.119/2010, in
sensul ca nu au invocat erori de calcul, ci au invocat neconformitatea legii cu
prevederile din tratatele internationale la care Romania este parte.
Instanţa urmează a analiza situaţia reducerii cuantumului pensiei
prin prisma respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv a
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de proprietate prin
raportare la blocul de convenţionalitate, instanţa urmează a analiza situaţia
reducerii cuantumului pensiei prin prisma respectării Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului (in continuare, CEDO), respectiv a art. 1 din Protocolul nr.
1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului
s-a prevăzut că “Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa
decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi
de principiile generale ale dreptului internaţional.”
In alineatul 2 al aceleiaşi dispoziţii se arată că “Dispoziţiile
precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau
amenzilor”.
În primul rând instanţa urmează să analizeze dacă
reclamantii se aflau în posesia unui bun în momentul recalculării pensiilor.
Principiul potrivit cu care art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie
garantează dreptul de proprietate se regăseşte practic, în multe dintre
hotărârile Curţii consacrate aplicării dispoziţiilor acestui text. Organele
Convenţiei au extins protecţia instituită de art.1 şi la alte drepturi reale
cum ar fi drepturile de creanţă.
În cauza Buchen v. Cehia s-a reţinut că pensia
constituie un drept patrimonial motiv pentru care limitarea nejustificată a
unui drept recunoscut, cum ar fi o pensie specială, drept nesocotit ulterior
fără a existe o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru o asemenea
îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art. 1 Paragraful 1
din Protocol nr. 1 CEDO dar şi o discriminare în sensul art. 1 din Constituţie
şi a art. 1 din protocolul nr. 12.
De asemenea în acelaşi sens Curtea a reţinut că „din moment ce un
stat contractant a adoptat o legislaţie care prevede acordarea în mod automat a
unei prestaţii indiferent de împrejurarea dacă plata ei depinde ori nu de
vărsarea unor cotizaţii prealabile de către persoana interesată, această
legislaţie dă naştere unui interes patrimonial ce intră în domeniul de
aplicaţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie” (Stec v.Royaume – Uni).
In cauza Kecko contra Ucrainei, cauză în care
petentul a reclamat nepunerea în aplicare a unor dispoziţii legale ce priveau
drepturi de natură salarială, sub cuvânt că fuseseră, prin efectul altor
reglementări, suspendate, s-a apreciat că prin conceptul de „bunuri” din prima
parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 se are în vedere un sens autonom,
care nu este limitat la proprietatea de bunuri fizice, şi este separat de
clasificarea formală din legislaţia relevantă. Anumite alte drepturi şi
interese, de exemplu datorii, activele la constituire, pot fi, de
asemenea, considerate „drepturi de proprietate” şi, astfel, „bunuri” în sensul
acestei dispoziţii.
În cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra
Georgiei s-a statuat faptul că poate fi considerat un „bun” în
accepţiunea Convenţiei existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie
pentru persoanele care au suferit condamnări şi represiuni cu caracter politic,
lege ce reprezenta o speranţă legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării
primei instanţe, respectiv în anul 1998, articolul 9 din legea denumită de
Curtea de la Strasbourg „legea din 11.11.1997”, făcea trimitere la
adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care se vor
putea obţine compensaţiile morale( legea nu a fost adoptată de autorităţile
interne).
Curtea de la Strasbourg, în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra
Georgiei, a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne, reclamanţii
aveau, în baza art. 9 din „legea din 11.11.1997” o creanţă suficient de clară
pentru a fi considerată exigibilă.
Faţă de aprecierile Curţii de la Strasbourg, se poate lesne
concluziona că şi partea din pensia de serviciu a reclamantilor a
constituit un bun, în accepţiunea CEDO, bun de care recurentul a fost privat ca
efect al recalculării.
În final instanţa mai reţine că în materie de prestaţii sociale
Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuţii la sistemul de securitate
socială poate în anumite condiţii să ducă la naşterea unui drept protejat de
art.1, adică dreptul de a beneficia la un moment dat de avantajele conferite de
acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci să fie
recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiţii care sunt
prevăzute de legislaţia naţională în materie.
Aşadar dreptul la pensie reprezintă un bun în înţelesul art.
1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, indiferent dacă acesta
rezultă direct din lege sau este stabilit printr-o hotărâre judecătorească şi
dacă se bazează sau nu pe principiu contributivităţii.
Pe de altă parte trebuie observat că petentii îşi legitimează
interesul lor prin invocarea unei valori patrimoniale având semnificaţia unui
drept câştigat, recunoscut si executat de stat în temeiul unei legi speciale,
respectiv Legea 164/2001, suficient de clară si previzibilă la data pensionarii
şi care le-a permis sa-si planifice acţiunile atât pe termen lung cât şi pe
termen scurt pentru sine si familile lor, precum şi o anumită maniera de
gestionare a bunurilor lor prezente şi viitoare.
Este firesc a recunoaşte oricărei persoane o asemenea prerogativa
si orice intervenţie intempestiva a legiuitorului are, de cele mai multe ori,
aşa cum este si situaţia de fata, ca efect afectarea substanţei dreptului in
partea sa cea mai importanta.
In sustinerea tezei contrare, ca reclamantii nu detineau un bun,
s-a invocat Decizia Curtii Constitutionale nr. 871/2010 in
care s-a retinut ca acordarea suplimentului la pensie, respectiv partea de
pensie ce a depăşit cuantumul contribuţiei asiguratului reprezintă politica
statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului
constituţional la pensie ca element constitutiv al acesteia si că partea
necontributivă, ca element component al pensiei de serviciu, este supusă
practic condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a o putea
acorda.
Ca observatie preliminara, este de subliniat ca Curtea
Constitutionala nu este competenta sa analizeze conformitatea legislatiei
interne cu CEDO, ci doar cu Constitutia.
Din moment ce Curtea a declarat constitutionala Legea nr.
119/2010, este de la sine inteles ca acest aspect ramane definitiv transat.
Ceea ce Curtea nu putea insa stabili este conventionalitatea Legii,
conformitatea acesteia cu CEDO.
Apoi, este de observat că Legea nr. 164/2001 nu mentioneaza ca
pensia de serviciu a militarilor ar fi constituita dintr-o parte contributiva
si o parte necontributiva, adica un supliment si de altfel, nici nu avea cum sa
faca o astfel de mentiune, fie si pentru simplul motiv ca militarii nu au
achitat contributii de asigurari sociale in timpul activitatii.
De asemenea, legea de mai sus nu a prevazut niciodata faptul ca
pensia de serviciu in intregul ei sau ceea ce se desemneaza in decizia Curtii
Constitutionale ca fiind supliment, ar fi conditionata de existenta resurselor
necesare in bugetul de stat.
Rezulta deci, ca introducerea notiunii de „supliment” pare sa aiba
rolul exclusiv de a justifica diminuarea pensiilor de serviciu prin
transformarea lor în pensii de asigurări sociale.
In aceeasi decizie, Curtea Constituţionala retine ca măsura
eliminării pensiilor speciale nu impune ca o sarcină excesivă asupra
destinatarilor ei, întrucât se aplică tuturor pensiilor speciale, iar nu
selectiv şi nu prevede diferenţieri procedurale pentru diversele
categorii cărora se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să
suporte, mai mult sau mai puţin, măsura reducerii venitului obţinut dintr-o
atare pensie.
In primul rand se constata ca acest rationament tinde sa justifice
numai inexistenta discriminarii intre persoanele care detin pensii de serviciu
si nu inexistenta unui bun in sensul Conventiei.
Chiar si acest sens, se constata ca argumentele nu sunt
pertinente.
Astfel, nu toti beneficiarii de pensii de serviciu au suportat
transformarea pensiilor, pensionarii magistrati fiind exceptati de la o astfel
de operatiune, desi in toate cazurile ratiunea instituirii pensiilor de
serviciu a fost aceeasi si anume: compensarea partiala a restrangerilor,
restrictiilor si diferitelor incompatibilitati la care au fost supusi in timpul
activitatii (este adevarat ca intinderea acestor restrangeri a fost diferita,
dar aceasta ar justifica cel mult o diferentiere de cuantum intre pensiile de
serviciu, dar in niciun caz eliminarea lor completa).
In al doilea rand, se constata ca prin transformarea in pensii de
asigurari sociale, pensiile de serviciu sufera diminuari din cele mai diverse,
cuprinse, în medie, între 25% şi aproximativ 70-80%, ceea ce demonstrează că,
sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot, in niciun caz, fi considerate ca
egale.
Imprejurarea invocata de Curte, in sensul ca Legea nr. 119/2010 nu
prevede diferite procente de diminuare a pensiilor este adevarata, dar este
absolut nerelevanta, deoarece diferentele foarte mari de reduceri ale pensiilor,
vor exista si ele vor rezulta, nu din scaderea lor automata cu anumite procente
legale, ci din aplicarea unui alt algoritm de calcul al pensiei, respectiv cel
din Legea nr. 19/2000 (actuala Lege nr. 263/2010).
Cu alte cuvinte, reducerile de pensii vor fi diferite, dar vor fi
generate de altceva decat de aplicarea unor procente.
In al treilea rand, este de subliniat că potrivit jurisprudentei
Curtii Europene a Drepturilor Omului, analiza sarcinii exorbitante se
realizează punctual, de la caz la caz, spre deosebire de analiza Curţii
Constituţionale care nu se apleacă asupra situaţiei faptice a unei persoane
care a fost lipsită, spre exemplu de 70% din pensia ce i-a fost iniţial
stabilită, pentru a vedea dacă, în exemplul dat, sarcina la care a fost supus
individul a fost una exorbitantă şi mult prea împovărătoare, în evident
dezechilibru cu interesul public.
Analiza Curţii Constituţionale se circumscrie, în limite exclusiv
teoretice, raportării Constituţiei la dispoziţiile actului normativ analizat,
în vreme ce instanţa de judecată trebuie să răspundă unor pretenţii concrete şi
unor situaţii de fapt concrete pentru aprecierea cărora judecăţile teoretice
rămân, fără îndoială, un punct de plecare, dar nu constituie, în toate
cazurile, şi soluţia ce poate rezulta după o analiză concretă, iar nu aplicarea
mecanică a unor considerente eminamente teoretice.
În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO conform căreia Convenţia
apără drepturi reale, iar nu drepturi iluzorii, după cum accesul la o instanţă
de judecată trebuie să fie efectiv, nu numai prin prisma permisiunii procedurii
de sesizare a instanţei, ci şi prin analiza efectivă a pretenţiilor formulate.
Mai mult decât atât, se poate privi pensia de serviciu pe care au
primit-o reclamantii ca fiind un „bun” în înţelesul Convenţiei întrucât această
pensie le-a fost plătită perioade indelungate de timp, de ordinul catorva ani,
prin urmare legea care o prevedea nu a rămas neaplicată, ci a fost pusă în
practică, pensia trebuind interpretata in sensul in care ea reprezinta „un bun
existent” si nu doar o „speranţă legitimă” la dobândirea unui bun, respectiv un
drept de creanţă împotriva Statului.
In cele ce succed, vor fi analizate şi celelalte condiţii
dezvoltate în Jurisprudenţa CDEO referitoare la câmpul de aplicare al art. 1
din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Nu se poate reţine ca serios argumentul potrivit căruia Statul a
garantat constituţional reclamantului doar dreptul la pensie, nu şi cuantumul
acesteia, întrucât, dreptul la pensie fiind un drept eminamente pecuniar,
cuantificabil în bani, iar nu în vreo altă modalitate, garantarea sa, în
absenţa luării în considerare a conţinutului concret al dreptului garantat, nu
reprezintă o garanţie, ci o simplă formă fără fond, întrucât o garanţie reală
se referă la un aspect cuantificabil, „palpabil” în cazul drepturilor cu un
pronunţat caracter patrimonial, iar nu la un drept, considerat ca un element
abstract, desprins de accepţiunea sa materială.
Aşa cum şi Curtea de la Strasbourg a reiterat constant în
jurisprudenţa sa, este de datoria Curţii şi, prin extindere, inclusiv de
datoria instanţelor interne din statele semnatare ale Convenţiei, să aibă drept
scop protejarea unor drepturi efective, iar nu a unor drepturi iluzorii.
Or, dacă se acceptă teoria conform căreia Statul Român garantează
doar dreptul la pensie, în abstract, în absenţa unei corelaţii cu suma ce
reprezintă emolumentumul dreptului, înseamnă că se tinde spre ”protejarea” unor
drepturi iluzorii, câtă vreme, în cazul pensiilor de serviciu, anumiţi salariaţi
au optat pentru a-şi desfăşura serviciul în anumite sectoare de activitate
publică, şi în considerarea răsplătirii constrângerilor şi limitărilor ce au
survenit din exercitarea activităţii, prin prisma beneficierii, la vârsta
pensionării, în baza unui stagiu de cotizare stabilit de lege, de o pensie al
cărui cuantum să răsplătească restricţiile din timpul perioadei active, cuantum
al cărui calcul nu a avut la bază ab initio principiul contributivităţii,
principiu transpus în practică la calcularea pensiilor din sistemul
asigurărilor sociale publice.
Dacă se acceptă teoria garantării dreptului la pensie, şi nu la
cuantumul pensiei stabilite cu ocazia plăţii primei pensii, înseamnă că un
principiu asemănător ar trebui aplicat şi în privinţa garantării dreptului de
proprietate (există, de altfel, păreri care şi susţin că Statul Român aplică cu
succes şi această interpretare în privinţa despăgubirilor persoanelor
deposedate abuziv de proprietăţii imobiliare, prin imposibilitatea de obţinere
a sumelor care să compenseze privarea nelegitimă de proprietate), în sensul în
care Statul Român ar garanta doar dreptul la proprietate, in abstracto, fără a
crea sau susţine mecanisme juridice sau administrative eficiente şi precise
care să permită şi posesia materială a bunului imobil.
Atât în cazul dreptului la pensie, cât şi în cazul dreptului la
respectarea proprietăţii, o garanţie eficientă şi egală este reprezentată de
respectarea şi neatingerea substanţei materiale a bunului ce formează obiectul
dreptului, care rămâne exclusiv o noţiune juridică.
Bunul în cazul pensiei este reprezentat de suma de bani ce
constituie cuantumul pensiei, în vreme ce în cazul proprietăţilor imobiliare,
bunul este terenul sau clădirea în sine, iar privarea de care face
vorbire jurisprudenţa Curţii trebuie raportată la aceste bunuri în
materialitatea lor, iar nu la noţiunea complet abstractă a dreptului ce
reprezintă dimensiunea juridică a respectivelor bunuri.
[Introducem o paranteza, care nu se regaseste in continutul
sentintei, cu o comparatie mundana. Este ca si cum dumneavoastra ati detine o
casa cu 10 camere si vi s-ar expropria 9, apoi vi s-ar spune ca nu s-a atins
dreptul, ci doar cuantumul, si nu este nici o masura retroactiva, caci cele 9
camere vi se vor expropria doar pentru viitor, caci pe trecut... ei, v-ati cam
bucurat de ele.]
De altfel, o asemenea acceptiune a notiunii de drept contrazice
concepte juridice elementare precum raportul juridic, actul juridic si dreptul
subiectiv.
Astfel, structura raportului juridic in general, si a celui de
asigurari sociale in special, este compusa din parti, continut si obiect, in
care continutul raportului este dat de drepturile si obligatiile partilor, iar
obiectul raportului este dat in principal de actele materiale, adica din
actiunile sau inactiunile la care partile sunt obligate, iar in secundar de
bunul material, concret, asupra caruia poarta actiunile sau inactiunile.
Cu alte cuvinte, dreptul generic la pensie (in realitate, dreptul
la o suma de bani, pensia nefiind un bun in sine, ci doar denumirea acelei sume
de bani) poate reprezenta cel mult continutul raportului juridic de dreptul
asigurarilor sociale, in timp ce suma concreta ce reprezinta cuantumul pensiei
si actiunea fizica de plata a acesteia reprezinta obiectul raportului juridic.
Or, ignorarea cuantumului concret al pensiei echivaleaza practic
cu inexistenta raportului juridic, deoarece il lipseste de unul din elementele
constitutive si anume obiectul.
De asemenea, actul juridic care genereaza raportul juridic
de asigurari sociale (ex.incadrarea in sistemul public insotita de plata
contributiilor de asigurari sociale, incadrarea in sistemul militar etc.)
trebuie sa aiba un obiect care este insusi obiectul raportului juridic pe care
il genereaza si consta in principal in actiunile sau inactiunile la care
partile sunt obligate, iar in subsidiar din bunul la care se refera aceste acte
materiale.
Una din conditiile obiectului actului juridic este aceea ca el sa
fie determinat sau determinabil, aceasta insemnand in cazul bunurilor de gen,
cum sunt banii, fie ca suma sa fie stabilita in concret, fie ca ea sa poata fi
determinata in concret pe baza unor criterii clare.
Acelasi rationament subzista si in cazul dreptului subiectiv care
consta in prerogativa titularului de a pretinde o anumita conduita din partea
celui obligat, constand in a da ceva, unde „ceva” reprezinta suma de bani
concreta ce reprezinta pensia.
De asemenea, este lesne de constatat ca in lipsa determinarii
sumei concrete, nu se poate stabili nici conduita persoanei obligate si,
implicit, nici dreptul subiectiv al beneficiarului.
Reclamantii au avut prin urmare, la data intrării in vigoare a
Legii 119/2010, un bun actual în accepţiunea Convenţiei astfel că urmează a se
analiza dacă există o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea
dreptului la respectarea bunului, ingerinţă care să fi avut ca efect privarea
reclamantilor de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf
al art.1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Partea a doua a art.1 din Protocolul nr.1 statuează 3 condiţii în
care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al
titularului asupra acelui bun, după cum urmează:
1) privarea de bun să fie prevăzută de lege, adică de normele
interne aplicabile în materie;
2) să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi
3) să fie conformă cu principiile generale a dreptului
internaţional. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a mai adăugat la acestea 2
condiţii specifice situaţiei de privare de proprietate şi anume:
necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului şi orice
limitare a dreptului de proprietate trebuie să fie proporţionala cu scopul avut
în vedere la instituirea ei.
1. Cu privire la prima condiţie, respectiv ingerinta să fie
prevăzută de lege, se
apreciază ca fiind satisfăcută în cauza de faţă întrucât desfiinţarea pensiei
de serviciu s-a realizat printr-un act normativ de forţa legii, lege rezultata
ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern in fata Parlamentului.
Insă legea trebuie sa fie suficient de clară şi previzibilă.
Previzibilitatea poate avea însă şi un sens mai extins, privind nu
doar calitatea legii în vigoare, ci şi posibilitatea de a modifica legile
pentru viitor.
Persoanele au astfel un drept la continuitatea acţiunii statale.
Acest drept presupune că statul nu poate încălca încrederea
legitimă a persoanelor în continuitatea acţiunii sale.
Reclamantii sunt beneficiarii unei pensii de serviciu de mai multi
ani, moment în care nu s-a pus problema schimbării legii.
In acest context al previzibilitatii legii este deosebit de
relevanta practica legislativa interna in domeniul asigurarilor sociale.
Or, se constata ca Romania nu a cunoscut perioade de diminuare a
pensiilor aflate in plata, dimpotriva legiuitorul roman aplicand constant
principiul protejarii drepturilor castigate, modificarile legislative
presupunand indexari sau majorari ale acestor drepturi.
Mai mult, chiar si in perioade de dificultati economice sau in
care s-au aplicat reforme substantiale in sistemul de pensii, ce au presupus
recalculari ale pensiilor, legiuitorul a prevazut mentinerea in plata a pensiei
mai mari, putand fi amintita aici OUG nr. 4/2005, aplicabila, este adevarat,
sistemului public de pensii, dar relevanta pentru optica legislativa.
Or, aceasta practica legislativa, intarita de discursul public
atat politic, sindical, cat si al societatii civile, a creat convingerea
populatiei ca drepturile de pensie nu pot fi afectate in sens negativ, Legea
nr. 119/2010 avand deci un vadit caracter imprevizibil.
Mai mult, instanta constata ca Legea nr. 119/2010 are
efect retroactiv deoarece se aplica unor situatii juridice nascute sub
imperiul unei legi anterioare, respectiv ale Legii nr. 164/2001.
Mai mult, raportul juridic de dreptul asigurarilor sociale legat
intre reclamanti si stat a fost definitivat la momentul iesirii la pensie si
emiterii primei decizii de pensionare, data la care atat drepturile si
obligatiile partilor, cat si continutul lor concret, au fost fixate clar si definitiv.
Ulterior acestui moment, singura problema care se mai ridica una
de executare a obligatiilor si nu de stabilire a lor.
Trebuie precizat ca raportul juridic de dreptul asigurarilor
sociale prezinta unele aspecte particulare, unul fiind acela ca obligatiile
reciproce ale partilor nu se nasc in acelasi moment, putandu-se vorbi astfel de
un moment al nasterii raportului juridic si de unul al definitivarii lui.
Mai exact, momentul incadrarii in munca a salariatului, naste
obligatia acestuia de a plati contributiile de asigurari sociale si dreptul
corelativ de a obtine o pensie al carei cuantum este incert la acest moment,
drept conditionat de indeplinirea conditiilor pe care legiuitorul le va fixa la
un moment dat (cu alte cuvinte, este un drept sub conditie pur potestativa din
partea celui care se obliga, statul fixand unilateral conditiile si cuantumul
pensiei).
In momentul in care se constata ca sunt indeplinite conditiile de
pensionare stabilite pentru un moment dat in timp de lege si se emite decizia
de pensionare, dreptul la pensie devine cert, in cuantumul stabilit de
legislatia in vigoare la momentul emiterii deciziei, nascandu-se
corelativ obligatia statului de a plati acest cuantum al pensiei pe viitor, iar
raportul juridic fiind definitiv fixat.
Desigur, situatia pensionarilor militari este una speciala,
acestia avand beneficiul de a nu fi supusi obligatiei de plata a contributiei
de asigurari sociale, aceasta neinsemnand insa ca in momentul emiterii deciziei
de pensionare, raportul juridic nu este definitivat.
O alta particularitate a acestui tip de raport juridic consta in
faptul ca statul detine un control permanent si total asupra obligatiilor
reciproce ale partilor, avand astfel puterea de a face previziuni si de a regla
oricand eventualele deficite ale bugetelor implicate.
Astfel, statul este cel care poate decide oricand pe parcursul
activitatii unui salariat, sa introduca obligatia platii contributiilor de
asigurari sociale sau sa le mareasca valoarea.
De asemenea, statul poate sa modifice conditiile de pensionare
oricand pana in preziua iesirii la pensie a unei persoane, putand astfel sa
ingreuneze conditiile cu consecinta amanarii pensionarii si realizarii astfel a
unor economii bugetare.
Mai mult si mai ales, statul are posibilitatea de a modifica in
preziua iesirii la pensie a unei persoane, insasi cuantumul pensiei ce se va
plati, in sensul diminuarii ei, astfel incat sa se realizeze si de aceasta data
anumite economii banesti.
Se observa deci ca salariatul este, pana la definitivarea raportului
juridic de asigurari sociale, intr-o permanenta dependenta fata de politica
statului in materie, fiind expus unei stari constante de incertitudine si fiind
nevoit sa se supuna oricaror masuri financiare pe care statul le-ar putea
impune la un moment dat.
Or, pentru a conferi totusi certitudine si stabilitate
raportului juridic de asigurari sociale, pentru a evita expunerea persoanei la
abuzuri si masuri discretionare, cu consecinte patrimoniale si nu numai
deosebit de grave, tinand seama de situatia vulnerabila in care se afla
persoana pensionata care se presupune ca si-a diminuat considerabil capacitatea
de munca din cauza varstei si, eventual, a bolii, se impune oferirea unui
instrument de protectie adecvat.
Acest instrument consta in garantarea dreptului asupra cuantumului
concret al pensiei astfel cum a fost el fixat de stat, aceasta presupunand
evident nediminuarea lui pe viitor.
In acest context trebuie precizat ca nu s-ar putea imputa
pensionarului lipsa de prevedere a statului care ar putea avea ca efect la un
moment dat crearea unui dezechilibru in sistemul de pensii, deoarece statul a
avut la indemana toate mijloacele pentru a previziona si controla evolutia
sistemului.
Desigur, nu i se poate interzice statului, dupa cum de altfel s-a
aratat mai sus, ca la un moment dat, acesta sa hotarasca diminuarea pensiilor,
dar aceasta masura nu s-ar putea aplica pensiilor deja aflate in plata,
ci numai celor ce se vor naste pe viitor.
Cu alte cuvinte, concluzionand, dreptul la pensie este supus
legii sub imperiul careia s-a nascut, adica legii aplicabile la momentul
emiterii deciziei de pensionare, in caz contrar incalcandu-se atat principiul
neretroactivitatii legii, cat si stabilitatea si certitudinea raporturilor
juridice.
2. Analizând cea de-a doua condiţie, respectiv să existe un scop
legitim pentru luarea
măsurii de a desfiinţa pensia de serviciu instanţa reţine următoarele:
Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii 119/2010 ca „se
impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, prin care să se continue
eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi în anul 2010” datorita
evoluţiei crizei economice în anul 2009 si extinderea acesteia în cursul anului
2010 precum şi acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale.
In ceea ce priveste reducerea cheltuielilor bugetare, se constata
ca legiuitorul s-a rezumat la a prezenta un scop general, fara a oferi
insa si informatiile necesare pentru a se aprecia asupra realitatii acestui
obiectiv, asupra necesitatii luarii masurilor, asupra impactului pe care
acestea il vor avea etc.
Astfel, legiuitorul nu indica, de exemplu, cuantumul tuturor
pensiilor aflate in plata, cuantumul pensiilor calificate ca „speciale”,
cuantumul bugetului asigurarilor sociale pe anul 2010 si pe anii anteriori, al
sumei alocate de la bugetul de stat, al reducerii ce se va realiza prin
transformarea pensiilor de serviciu, numarul total al pensionarilor, numarul
pensionarilor de serviciu si, mai ales, de ce aceasta era singura masura
posibila pentru reechilibrarea bugetara.
Faţă de această surprinzătoare lipsă, în condiţiile în care
numărul celor afectaţi de schimbarea modalităţi de plată a drepturilor de
pensie depăşeşte o sută de mii de persoane, nu se poate decât specula că
scopul legitim avut în vedere de legiuitor ar fi fost reflectat de interesul
public.
Însă, şi acest interes public nu trebuie să rămână într-o
conotaţie exclusiv abstractă în care devine imposibil de evaluat şi
cuantificat.
Dimpotriva, el trebuie prezentat intr-o maniera cat se poate de
concreta, pe baza de cifre şi realităţi concrete, pentru a se putea aprecia în
ce măsură reprezintă într-adevăr un argument serios sau este doar un pretext
pentru a da o aparenţă de fundamentare economică unei legi prin care se
reduce substanţial cuantumul unor pensii, dar se omite a se explica, în termeni
economici, cum se stimulează dezvoltarea economică a ţării şi care este
cuantumul economiei bugetare realizate, raportat la efortul bugetar anual
de plată a tuturor pensiilor.
In ceea ce priveste cea de-a doua motivatie, referitoare la
acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale, se constata ca
legiuitorul nu a indicat in concret nici la ce acorduri face referire si
nicio clauza relevanta din cuprinsul acestora din care sa rezulte ca
recalcularea pensiilor de serviciu ar fi reprezentat o conditie impusa statului
roman.
Mai mult, chiar daca aceste acorduri conţin promisiunea guvernului
de a adopta prevederile legale în discuţie nu înseamnă că acei creditori au
stabilit unilateral aceste condiţii, ei limitându-se la a indica obiectivele ce
urmează a fi atinse (ex. reducerea cheltuielilor bugetare), însă alegerea celor
mai adecvate măsuri rămâne la discreţia Statului.
Or, daca masurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale
anumitor categorii de foşti angajaţi din sectorul bugetar în sensul diminuării
acestora sunt calificate ca având natura juridica a unor masuri cu caracter
excepţional, atunci este cu totul evident ca Legea 119/2010 nu s-ar putea
întemeia pe art. 53 din Constituţia revizuita deoarece lipseşte una din cele
două caracteristici esenţiale, care ar permite evocarea sa, şi anume caracterul
temporar, limitat în timp, efectul recalcularii pensiilor fiind unul definitiv
si nu temporar.
Legiuitorul a incercat sa suplineasca lipsa unei motivari adecvate
pentru aceste masuri, prin inserarea unor consideratii de ordin general in
preambului unui act normativ ulterior, respectiv OUG nr. 59/2011 in care
se arată următoarele :
„In temeiul Legii 119/2010 privind stabilirea unor masuri in
domeniul pensiilor, s-a dispus recalcularea tuturor pensiilor speciale prin
determinarea punctajului mediu anual si a cuantumului fiecarei pensii,
utilizandu-se algoritmul de calcul prevazut de legislatia in domeniul
asigurarilor sociale, in scopul asigurarii egalitatii de tratament pentru toti
beneficiarii sistemului public de pensii, avand in vedere exigentele subliniate
de puterea judecatoreasca in cadrul controlului jurisdictional exercitat cu
ocazia aplicarii Legii nr. 119/2010,
În vederea instituirii unor masuri legislative pe baza carora
institutiile implicate să poată realiza toate procedurile administrative
necesare stabilirii drepturilor de pensie intr-un mod obiectiv si justificat,
se impune instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor, cu
respectarea principiului contributivitatii si egalitatii, scopul fiind acela de
a se stabili in mod just si echitabil drepturile de pensie pe care persoanele
vizate de prezenta ordonanta de urgenta sunt indreptatite sa le primeasca,
astfel incat acestea sa aiba posibilitatea sa identifice si sa depuna la casele
teritoriale de pensii toate documentele doveditoare ale veniturilor realizate
pe parcursul intregii activitati profesionale.
Deoarece aceste imprejurari vizeaza interesul public si constituie
elementele unei situatii extraordinare, ce nu sufera amanare, se impune
adoptarea de masuri imediate pentru reglementarea unor aspecte in scopul
revizuirii pensiilor recalculate prevazute la art. 1 lit. c)—h) din Legea nr.
119/2010. In temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata,
Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta”.
Nu s-a precizat în concret care sunt acele exigenţe subliniate de
puterea judecătorească cu prilejul controlului jurisdictional exercitat cu
ocazia aplicarii Legii nr. 119/2010, şi cu atât mai puţin rezultă din
modalitatea de reglementare scopul asigurarii egalitatii de tratament pentru
toti beneficiarii sistemului public de pensii.
3. Cu
privire la cea de-a a treia condiţie, respectiv ca ingerinţa să fie
proporţională cu scopul legitim urmărit, instanţa are în vedere că trebuie
să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate
şi scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera SA şi alţii contra Belgiei şi
cauza Străin şi alţii împotriva României).
Pentru a stabili dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru
şi în special dacă nu obligă pe contestatoare să suporte o sarcină
disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare
prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă Curtea a statuat deja,
că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate
constituie, în mod normal o atingere excesivă şi că lipsa totală a
despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art.1 din Protocolul nr.1
decât în cazuri excepţionale(cauza Ex Regele Greciei şi alţii împotriva
Greciei; cauza Broniowski împotriva Poloniei).
În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă
radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa
financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice a despăgubirilor,
atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale
care decurg din Convenţie, cum ar fi spre exemplu principiul egalităţii şi cel
al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski). Cu
atât mai mult absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar
în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor
fundamentale consacrate prin Convenţie.
Temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte
tot în dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1, Curtea ajungând la concluzia că
aceasta obligaţie decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său.
Curtea a statuat în sensul că în absenţa unei indemnizări art.1 din Protocolul
nr.1 n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi eficace a dreptului de proprietate
în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Privarea de proprietate impune aşadar obligaţia Statului de
a-l despăgubi pe proprietar pentru că, fără plata unei sume rezonabile
raportate la valoarea bunului ea constituie o atingere excesivă a dreptului la
respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1.
Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială dar adecvată în
cadrul privării de proprietate, constituite o rupere a echilibrului între
necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin
procedural.
În lumina considerentelor expuse se constată că Legea 119/2010 şi
OUG 59/2011 nu oferă reclamantilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru
privarea de proprietate în cauză.
Mai mult, desfiinţarea pensiei de serviciu concomitent cu
înlocuirea acesteia cu pensia de asigurări sociale echivalează în concret cu
imposibilitatea reclamantilor de a-şi mai recupera vreodată diferenţa
reprezentând sumele de bani rezultate din pensia de serviciu şi pensia de
asigurări sociale au dus la ruperea în defavoarea acesteia a justului echilibru
ce trebuie păstrat între protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele
interesului general.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, care în cauza Pravednya v. Rusia a decis că există o
încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie prin revizuirea, prin acte
normative/administrative a unei pensii stabilite pe cale judecătorească. Şi în
această cauza Curtea a reţinut că o „cerere” cu privire la dreptul la pensie
poate constitui „bun” în înţelesul art.1 din Protocolul nr.1 dacă este
suficient de bine stabilită pentru a fi aplicată, iar o lipsire de proprietate
potrivit unei legi ulterioare poate fi justificată doar de „ interesul public”,
interes care poate justifica o schemă eficientă şi armonioasă de Pensii, de
dragul căreia Statul îşi poate modifica legislaţia. Totuşi posibilul interes al
Statului de a asigura o aplicare uniformă a legii pensiilor nu poate viza
retroactiv recalcularea unei pensii stabilite pe cale judiciară. Curtea a
considerat că, lipsind reclamantul de dreptul de a beneficia în cuantumul
stabilit în hotărârea finală, Statul încalcă justul echilibru între interesele
în discuţie, cel general şi cel individual.
Mai observă instanţa că, procedându-se la recalcularea pensiei şi
la lipsirea reclamantilor de cea mai mare a dreptului de pensie deja câştigat
s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al acesteia,
atingere care în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu
dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
In speţa de fata, micşorarea cu 10-50% a cuantumului pensiei are
fără doar si poate o asemenea semnificaţie, contrar celor lapidar enunţate de
Curtea Constituţionala care a constatat că ar fi vorba numai de o limitare a
dreptului si nu de o pierdere a dreptului în substanţa sa.
Insă, după cum a constatat Curtea Europeana a Drepturilor Omului
in cauza Sporrong et Lonnroth contra Suediei, limitările aduse
dreptului de proprietate de către autorităţile statale au făcut ca acesta sa
devina „precar” cu consecinţe asupra valori bunurilor ce formează obiectul
acelui drept.
Acest aspect este enunţat in cauza Muller versus Austria,
prin care s-a decis în sensul că „o reducere substanţială a nivelului pensiei
ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar
a însuşi dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la
bătrâneţe”.
Curtea a decis ca, şi dacă Statul reduce temporar pensia în
situaţii de recesiune economică rapidă, rămâne totuşi un corp de principii de
la care acestuia îi este interzis să deroge şi a considerat esenţial să
examineze dacă dreptul la securitate socială a fost atins în substanţa sa – in
cauza Kjartan Ásmundsson c. Islanda, cererea nr. 60669/00, 2005.
In speta, se constata in primul rand ca povara masurilor de
reechilibrare a bugetului de asigurari sociale a fost suportata de o mica parte
din pensionari si anume doar de beneficiarii pensiilor de serviciu, adica de
mai putin de 10% din cele 4 milioane de pensionari, fara ca statul sa ofere
explicatii pertinente cu privire la motivele acestei alegeri.
Măsura transformării pensiilor de serviciu în pensii
obişnuite nu a respectat cerinţa justului echilibru, fiind evident că o
astfel de măsură care a ţintit în special categorii de foşti salariaţi cu o
carieră şi grad de specializare cu mult peste media celorlalţi
pensionari, nu a produs efectele pretinse, respectiv nu a redus
semnificativ pasivul bugetar reprezentat de plata tuturor pensiilor, de vreme
ce Statul a continuat să plătească peste 4 milioane de pensii în aproximativ
acelaşi cuantum.
In al doilea rand, în cazul individual al reclamantilor, reducerea
pensiei într-un procent de aproximativ 75% (de la 6.049 lei la 1.462 lei) nu se
justifică, prin prisma proporţionalităţii sarcinii impuse, câtă vreme cuantumul
tuturor celorlalte pensii, în contextul crizei economice pentru depăşirea
căreia s-a susţinut că s-a luat măsura eliminării pensiilor de serviciu, cu o
singură excepţie, respectiv cea a categoriei magistraţilor pensionari, nu a
fost diminuat prin reduceri.
Imprejurarea invocata de stat in sensul ca masura se aplica
tuturor categoriilor de pensionari vizaţi de Legea nr.119/2010, desi adevarata,
nu este relevanta, deoarece o sarcină rezultată din pierderea unei sume
de bani nu devine mai uşor de suportat pentru că şi alţi pensionari, destul de
puţini la număr raportat la întreaga categorie a pensionarilor aflaţi în situaţii
identice, suportă aceeaşi diminuare sau una apropiată ca şi cuantum.
Rămâne însă esenţial ca orice măsură luată de către Stat, prin
prisma jurisprudenţei CEDO, în respectarea şi aplicarea Protocolului nr.1, să
se justifice în mod obiectiv, or din această perspectivă, se poate reţine că:
nu se cunoaşte cu exactitudine care este economia bugetară realizată
raportat la nivelul efortului bugetar presupus de plata a peste 4 milioane de
pensii; nu se explică cum măsura de transformării unor pensii, măsură ce a
presupus prin scăderi semnificative ale cuantumului pensiilor aflate în plată
pentru un procent de aproximativ 10% dintr-un total de peste 4 milioane de
pensii, a putut ajuta în mod real la depăşirea unei situaţii economice
dificile.
Necunoscându-se răspunsul la aceste întrebări, nu se poate extrage
decât o singură concluzie, şi anume că, în acord cu jurisprudenţa CEDO în
materia respectării dreptului de proprietate, reclamantului recurent i-a fost
stabilită o sarcină deosebit de împovărătoare, în raport de interesul
comunităţii, ceea ce a condus la un evident dezechilibru între cerinţele
satisfacerii interesului general şi imperativul respectării dreptului de
proprietate al recurentului reclamant.
Pentru toate aceste motive instanţa consideră că prin recalcularea
pensiei de serviciu şi transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale,
în baza legii 119/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din
Protocolul nr.1
Referitor la dreptul de acces la justitie
Tribunalul a statuat anterior asupra încălcărilor despre care s-a
făcut vorbire, chiar daca prin decizia 871/2010 Curtea Constituţională a decis
ca dispoziţiile Legii privind stabilirea unor masuri in domeniu pensiilor sunt
constituţionale în raport cu criticile formulate, din următoarele considerente
:
Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea
litigiului sunt obligate în temeiul prevederilor art.20 din Constituţie şi a
obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării acestor pacte
convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului să
ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale care contravin
acestor reglementări internaţionale.
Chiar dacă prin decizia Curţii Constituţionale s-a analizat
conformitatea noii legi cu anumite dispoziţii constituţionale pe care Curtea
le-a analizat în limitele investirii sale, în egală măsură nu se poate ignora
că această decizie nu poate să acopere prin problema de drept analizată şi prin
considerentele acolo expuse toate aspectele referitoare la speţa dedusă
judecăţii; concordanţa legii 119/2010 cu textele constituţionale pe care Curtea
a constatat-o cu toată ampla motivare asupra ameninţării la adresa stabilităţii
economice nu se poate substitui aprecierii instanţelor în orice situaţie în
care sunt invocate încălcări ale unor drepturi.
Instanţele interne independente şi imparţiale, care alcătuiesc
puterea judecătorească în accepţiunea Legii 304/2004 sunt şi trebuie să rămână
singurele care au plenitudine de competenţă şi singurele investite cu puterea
de a aprecia în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text
de lege dintr-o lege internă sau să aplice direct o normă internaţională în
baza prevederilor art.20 alin 2 din Constituţie.
Aşadar a nega prerogativa instanţelor de a aprecia ele însele în
mod independent şi imparţial asupra modului de aplicare şi interpretare a unei
legi sub motivul că o anumită interpretare a aceleiaşi legi a fost făcută de
Curtea Constituţională înseamnă a le nega acestora puterea (şi obligativitatea)
de a soluţiona pretenţia dedusă judecăţii, ceea ce ar însemna practic un
regretabil regres în evoluţia statului de drept, din perspectiva cerinţelor
primului paragraf al art.6 din Convenţie.
Chiar Curtea Constituţională prin decizia nr. 1344 din 09.12.2008
a reţinut faptul că nu are atribuţia de a rezolva conflictul unui act normativ
intern cu legislaţia supranaţională, aceasta revenind instanţelor judecătoreşti
arătând: „ de altfel instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare
directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională este în
contradicţie cu acesta”.
Obligativitatea judecătorului naţional de a aplica cu prioritate
reglementările internaţionale faţă de legislaţia internă, chiar dacă s-a
procedat la verificarea constituţionalităţii acesteia de către Curtea
Constituţională a fost statuată şi în materia dreptului comunitar care are de
asemenea preeminenţă faţă de dreptul intern la fel ca şi prevederile
internaţionale referitoare la protecţia juridică a drepturilor omului
Acest principiu al supremaţiei dreptului comunitar a fost
consacrat prin Hot. Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din
15.07.1964 – Costa E.N.E.L şi Cauza Amministratione delle finanze deloo Stato
c. Simmenthal, prin care s-a statuat că „Judecătorul naţional însărcinat să
aplice în cadrul competenţei sale dispoziţiile dreptului comunitar are
obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme,
împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar
ulterioară, fără a solicita sau a aşteptat eliminarea prealabilă a acesteia pe
cale legislativă sau de instanţa de contencios constituţional”.
Aplicând cu prioritate reglementările internaţionale privitoare la
drepturile omului sau dreptul comunitar instanţele de judecată nu depăşesc
limitele judecătoreşti şi nu îşi arogă atribuţii specifice celorlalte
puteri în stat (legislativă şi executivă) deoarece nu creează noi norme ci la
aplică pe cele internaţionale existente în defavoarea celor interne, norme
internaţionale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea
Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Faţă de considerentele expuse instanţa constată că pretenţile
reclamantilor sunt întemeiate şi în consecinţă urmează să admită contestaţia
formulată, sa anuleze deciziile nr. 33848/22.12.2010, nr. 88297/31.12.2010, nr.
32658/31.12.2010, nr. 80311/31.12.2010, nr. 97625/1.01.2011, nr.
80602/31.12.2010, nr. 86056/30.12.2010, nr. 41660/31.12.2010, nr.
73885/31.12.2010, nr. 42382/31.12.2010, emise de parat.
Totodata, instanta va obliga paratul la plata catre fiecare
reclamant a diferentei dintre pensia de serviciu stabilita conform Legii
nr. 164/2001 sau Decr. nr. 214/1977, platita in decembrie 2010 si pensia
incasata pe perioada 1.01.2011 pana la emiterea unei eventuale noi decizii de
recalculare, actualizata cu indicele de inflatie, plus dobanzi legale aferente,
calculate pana la data platii efective a platii initiale de serviciu.
Cu referire la anularea deciziilor de mai sus, paratul a sustinut
ca o astfel de masura nu s-ar mai justifica deoarece OUG nr.1/2011 a prevazut
ca pensiile vor fi supuse unei noi operatiuni de recalculare dupa ce se vor
obtine toate adeverintele doveditoare ale veniturilor militarilor si ca pana la
acel moment se vor mentine in plata pensiile de serviciu nediminuate.
Instanta constata ca aceasta aparare nu poate fi primita si ca
exista in continuare un interes in anularea deciziilor pentru urmatoarele
motive:
In primul rand, prin prezenta sentinta instanta a inlaturat
„de plano” , de principiu, dreptul statului de a tranforma pensiile de serviciu
in pensii in sensul Legii nr.19/2000, rezultand astfel ca o astfel de
recalculare va fi nelegala indiferent daca este facuta printr-o singura decizie
sau va fi urmata de noi decizii de revizuire, astfel incat interesul
reclamantilor de a-si vedea recunoscut dreptul la pastrarea pensiile de
serviciu nu poate fi tagaduit.
In al doilea rand, din interpretarea sistematica a art. 6 si
7 din OUG nr. 1/2011, rezulta cu claritate ca mentinerea in plata a pensiilor
de serviciu din decembrie 2010, pe tot parcursul anului 2011, este numai
aparenta sau, in orice caz, numai provizorie, deoarece dupa emiterea deciziilor
de revizuire se va face o regularizare retroactiva a pensiei, pentru intreaga
perioada 01.01.2011-31.12.2011, in functie de noul cuantum rezultat, urmand,
fie ca pensionarul sa restituie sumele primite in plus, fie organul de pensii
sa achite un supliment.
Cum cel mai probabil noile cuantumuri ale pensiei recalculate in
baza Legii nr. 19/2000 vor fi mai mici decat pensia militara de serviciu
stabilita potrivit Legii nr. 164/2001 (eliminarea privilegiilor prin diminuarea
pensiei de serviciu fiind obiectivul declarat public al Legii nr.119/2010),
rezulta ca militarii pensionati vor fi supusi unei noi privatiuni, prin
obligarea lor la restituirea retroactiva a unei parti a pensiei, al carei
cuantum le este cu totul necunoscut in prezent, situatia lor materiala fiind
supusa in aceasta perioada de tranzitie unei vadite stari de incertitudine.
Cu alte cuvinte, mentinerea in plata in anul 2011 a pensiei de
serviciu, prevazuta de art. 6 din OUG nr. 1/2011, nu este consecinta
recunoasterii de catre statul roman a dreptului militarilor de a primi in
continuare aceasta pensie, ci un simplu act de creditare temporara a acestora,
insotit evident de obligatia de restituire ulterioara a sumelor cu care au fost
imprumutati, adica a diferentei de pensie tolerate in plata.
OUG nr. 1/2011 justifica mentinerea in plata a pensiei de serviciu
prin imposibilitatea practica a beneficiarilor de pensii de a obtine
actele doveditoare ale veniturilor lor, in scurtul interval de 5 luni stabilit
de Legea nr. 119/2010 (01.08.2010-31.12.2010) si in consecinta, inverseaza
sarcina probei, stabilind in sarcina unitatilor detinatoare obligatia
furnizarii datelor (art. 1, alin. 2) si intr-un termen de 9 luni, deci aproape
dublu.
Se constata insa ca, desi leguitorul isi recunoaste propria
greseala de legiferare produsa prin art.2 din HG nr. 735/2010 si chiar abroga
acest act normativ, nu o ofera beneficiarilor o protectie corelativa, de
exemplu, prin mentinerea definitiva pe parcursul anului 2011 a pensiei d e
serviciu aflate in plata in decembrie 2010, expunandu-i pe acestia unei stari
de incertitudine financiara.
Se observa ca art. 2 din HG nr. 735/2010 a stabilit in
sarcina beneficiarilor de pensii de serviciu o sarcina disproportionata si
excesiva, constand in obligarea lor la procurarea actelor doveditoare ale
veniturilor, sarcina care, pe de o parte, produce in majoritatea
cazurilor efecte in detrimentul acestor persoane (deoarece duce la diminuarea
pensiilor), iar pe de alta parte, s-a dovedit in timp imposibil de indeplinit,
chiar din cauza statului, ale carui institutii din sistemul national de
aparare, ordine publica si siguranta nationala, precum si din sistemul
administratiei penitenciarelor, fie nu au putut procesa in timp util cererile
beneficiarilor, fie nu au pastrat evidente complete si corecte ale datelor
solicitate.
Or, pentru suportarea acestei sarcini excesive, statul ar fi
trebuit sa instituie in favoarea beneficiarilor masuri de protectie adecvate,
cea mai potrivita fiind mentinerea definitiva in plata a pensiei de serviciu,
pe toata perioada de tranzitie.
In ceea ce priveste capatul de cerere privind obligarea paratului
la plata catre reclamanti a cheltuielilor de judecata, se constata ca
reclamantii nu au facut dovada cheltuielilor, astfel incat, pretentia va fi
respinsa ca neintemeiata.”
Cecilia JABRE
Judecator, Tribunalul Bucuresti
Judecator, Tribunalul Bucuresti
